Sfânta Mănăstire Stavronikita

Mănăstirea Stavronikita (greacă: Σταυρονικήτα) este una dintre cele douăzeci de mănăstiri din peninsula Muntelui Athos – a cincisprezecelea în rang ierarhic – și este situată pe partea de nord-est a peninsulei la o altitudine de aproximativ 50 de metri deasupra mării. Stavronikita este cea mai recentă mănăstire construită pe Muntele Athos. De asemenea, este cea mai mică mănăstire dintre cele douăzeci de mănăstiri și este închinată Sfântului Ierrah Nicolae. Stavronikita este o mănăstire chinovială (cu viață de obște) din 1968.

Există diverse tradiții și legende contradictorii cu privire la numele mănăstirii. Conform unei tradiții Athonite, numele este o combinație dintre numele a doi călugări, Stavros și Nikitas, care locuiau în două chilii la șantier înainte de a fi construită mănăstirea. O altă tradiție vorbește de un ofițer din armata bizantină care slujea sub împăratul bizantin Ioan I Tzimiskes, pe nume Nikiforos Stavronikitas care a construit mănăstirea și a numit-o după numele său. Cu toate acestea, o a treia tradiție atribuie temelia mănăstirii unui patrician cu numele Nikitas. Ziua numelui patricianului conform calendarului ortodox al sfinților este sărbătorită a doua zi după sărbătoarea Crucii. Prin urmare, conform acestei tradiții, mănăstirea și-a luat numele prin combinarea numelui patricianului cu cuvântul „Stavros” (cuvântul grecesc pentru cruce).

Numeroasele legende contradictorii ale numelui mănăstirii sugerează obscuritatea originilor sale istorice. Într-un document al Protosului Sfântului Munte Nikiforos, datând din 1012, există semnătura unui călugăr care semnează ca și „călugărul Nikiforos din Stravonikita” (greacă: „Νικηφόρος μοναχός ο του Σταβρoνικήτα”), în timp ce într-un document din 1016, același călugăr semnează ca „din Stavronikita” (greacă: „του Σταυρονικήτα”). Aceasta face referire la existența unei mănăstiri Stavronikita încă din prima jumătate a secolului al XI-lea.

Această primă parte a istoriei mănăstirii s-a încheiat aproximativ în prima jumătate a secolului al XIII-lea, când mănăstirea a fost părăsită din cauza raidurilor constante ale piraților, precum și din cauza impactului extraordinar provocat de a patra cruciadă asupra întregului Imperiu Bizantin. Mănăstirea pustie a intrat inițial sub jurisdicția Protosului, apoi sub jurisdicția mănăstirii Koutloumousiou și mai târziu sub jurisdicția mănăstirii Philotheou, funcționând ca schit. În 1533, călugării din Philotheou au vândut Stavronikita starețului unei mănăstiri din Thesprotian, Gregorios Giromeriatis (greacă: Γρηγόριος Γηρομερειάτης). În 1536, un edict patriarhal al Patriarhului Ieremia I a reinstalat statutul Stavronikitei ca una dintre mănăstirile din Athos, aducând numărul lor total la 20. Prin urmare, Stavronikita a devenit ultima mănăstire consacrată oficial din Athos și este de obicei denumită ultima mănăstire care a fost adăugată la ierarhia athonită.

Istoria ulterioară a mănăstirii a fost marcată de faptul că a rămas mereu mică în comparație cu alte mănăstiri athonite, atât în proprietate, cât și în număr de călugări. În ciuda ajutorului repetat din partea comunității athonite, precum și a unor binefăcători importanți, precum arhitectul Servopoulos în 1612, călugărul Markos în 1614, oamenii din Kea în 1628, Thomas Klados în 1630 și prințul Țării Românești, Alexandru Ghica din 1727 până la 1740, evoluția mănăstirii a fost în permanență îngreunată parțial de certuri cu schituri și mănăstiri din apropiere, mai ales cu mănăstirea Koutloumousiou, în ceea ce privește proprietățile funciare și, mai important, prin două mari incendii din 1607 și în 1741 care au distrus mănăstirea. Cu toate acestea, mănăstirea a continuat să crească. În 1628, catolikonul a fost renovat, iar în 1770 a fost construit binecunoscutul apeduct al mănăstirii împreună, precum și unele paraclise.

Stavronikita este cea mai mică dintre toate mănăstirile athonite. Obiectivele importante caracteristice ale mănăstirii sunt turnul de la intrare, apeductul său, precum și chiparosul său vechi de secole în afara colțului de vest al complexului mănăstiresc.

Catolikonul mănăstirii (biserica centrală, principală) este închinat Sfântului Ierarh Nicolae și este cel mai mic dintre ceilalți omologi ai săi. A fost construit în secolul al XVI-lea deasupra unei biserici care a existat înainte și a fost închinată Născătoarei de Dumnezeu. Catolikonul este împodobit cu fresce și iconostas de către celebrul pictor-iconar Teofan din Creta și fiul său Simeon. Trapeza mănăstirii este situată la etajul superior în partea de sud a complexului și are câteva icoane importante.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Dacă doriți să ne rugăm pentru dumneavoastră sau să donați pentru site, faceți click aici.