Când suntem mânioși problema e cu noi, nu cu ceilalți
Se întîmplă iarăşi uneori, că cineva se vede pe sine şezînd în pace şi în linişte, dar cînd îi spune un frate un cuvînt care-l supără, se tulbură şi socoteşte de aceea că pe drept cuvânt se supără, zicând împotriva aceluia: «De nu venea şi nu-mi vorbea şi nu mă tulbura, n-aş fi păcătuit».
Dar acesta este un lucru de râs, este o judecată strîmbă. Căci oare, cel ce i-a spus lui acel cuvânt a sădit în el patima? Acela doar i-a arătat lui patima ce era în el, pentru ca, dacă voieşte, să se pocăiască pentru ea. El se aseamănă cu o floare de tăciune (mălură), care pe dinafară e frumoasă, iar pe dinăuntru e cenuşă, şi cînd o sfărîmă cineva se arată cenuşa. Aşa şi acesta şedea în pace, cum socotea el, dar în lăuntrul lui avea patima şi nu ştia. A fost deajuns să-i spună fratele acela un singur cuvînt şi a scos la arătare tina ascunsă înăuntru. Deci dacă voieşte să fie miluit, să se pocăiască, să se cureţe, să sporească şi atunci va vedea că mai degrabă trebuie să mulţumească fratelui, ca celui ce i s-a făcut pricină a acestui folos.
Bazat pe Sfântul Dorotei de Gaza
