Ce este „Rugăciunea lui Iisus”, „Rugăciunea minții” și „Rugăciunea inimii”?

„Rugăciunea lui Iisus” este cea mai puternică rugăciune, care este alcătuită din cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă.” Această formulă de bază originală și tradițională a variat și variază ușor, în funcție de perioada istorică și de școala duhovnicească în care s-a folosit. Cele mai frecvente adăugări, chiar dacă nu sunt singurele, sunt „Doamne Iisuse Hristoase, [fiul lui Dumnezeu], miluiește-mă [pe mine păcătosul].” Desigur că există și alte variante.

În orice caz, recomandăm cea mai scurtă formă, deoarece, mai ales în zilele noastre, mintea noastră este foarte slabă – astfel încât forma mai scurtă, originală, va ajuta mintea să păstreze rugăciunea mai ușor.

Regula de aur este de a nu forma niciun fel de gânduri și de a respinge orice gânduri și imagini care vin. Trebuie să fim atenți doar la cuvintele rugăciunii și să ne închidem mintea în interiorul acesteia.

Ar trebui să o spunem cât mai mult – mai mult sau mai puțin în mod neîncetat – de preferință cu ajutorul unui metanier, deoarece se adună mintea mult mai bine.

La început, este mai bine să spunem rugăciunea cu gura, în șoaptă (dacă nu îi distragem pe ceilalți). Șoptirea rugăciunii ajută foarte mult, mai ales atunci când cineva îndeplinește sarcini manuale.

Desigur, trebuie să avem o viață spirituală normală în biserică – mărturisirea regulată fiind aspectul cel mai important aici. Un alt aspect foarte important din viața noastră spirituală este ascultarea. A fi neascultător este o modalitate sigură de a umple mintea cuiva cu o mulțime de gânduri și război demonic, care vor împiedica mult rugăciunea.

„Rugăciunea mintală” (numită și „rugăciunea minții”) și „rugăciunea inimii” sunt doar două etape speciale ale rugăciunii lui Iisus.

Cu darul lui Dumnezeu, dacă o persoană avansează în rugăciune, atunci rugăciunea începe să „lucreze” – adică să se rostească singură, în „mintea” persoanei. Persoana nu mai face niciun efort, dar rugăciunea se spune neîncetat prin harul lui Dumnezeu, chiar dacă persoana vorbește, mănâncă sau chiar doarme. Când spunem că rugăciunea este rostită în „mintea” unei persoane – adică „rugăciunea minții” sau „rugăciunea noetică”, spunem că rugăciunea este rostită în aspectele raționale ale sufletului adică logica și intelectulul (νούς), de obicei tradus tot ca „minte”.

Dacă o persoană avansează mai mult, atunci harul lui Dumnezeu coboară rugăciunea din minte în „inimă” – adică în aspectele iraționale ale sufletului – aspectul mânietor și aspectul doritor. Apoi, „mintea” și „inima” devin una (se unesc) – iar persoana va depăși comportamentul haotic intern al aspectelor sale și va atinge apoi o putere profundă și pașnică: bucuria și înțelepciunea conferită de Harul în unitatea sufletul acesteia.

Dacă nu vom face bine rugăciunea, nu va avea rezultatele dorite, ceea ce este, desigur, de evitat. Dar să nu credeți că va avea efecte adverse – cu excepția cazurilor în care cineva face rugăciunea în timp ce are gânduri de mare mândrie, infatuare, amăgire, căutare de minuni, lumini, îngeri etc.

Căderea în amăgire sau problemele nevrotice sunt rezultatul clasic al unui suflet foarte mândru, plin de încredere în sine. Dacă cineva se mărturisește în mod regulat, nu crede și nu acordă importanță gândurilor sale și diverselor experiențe „pseudo-spirituale” (pe care le-ar putea aduce cel rău), este foarte în siguranță. Nu vă fie teamă să vă rugați cu rugăciunea lui Iisus!

Dacă doriți să ne rugăm pentru dumneavoastră sau să donați pentru site, faceți click aici.