Există două moduri de bază ale vindecării

Există două moduri de bază ale vindecării. Primul este ca o persoană să abandoneze „averea” minții. Vorbind despre sărăcie, Sfântul Nichita Stithatul susține că sărăcia nu este doar renunțarea la bunurile materiale, ci și negarea „bogăției” minții.

Mai mult, pot adăuga că „sărăcia spirituală”, „sărăcia cu duhul” este renunțarea la toate cunoștințele pe care omul le-a obținut anterior trăind în calea cărnii. Sfântul Thalassios susține că „sărăcia noetică” este o despăgubire perfectă. Este atunci când mintea (nous) nepătimașă este eliberată de închisoarea simțurilor și a lucrurilor senzoriale.

Atunci când o persoană posedă o astfel de cunoaștere filozofică sau psihologică și se apropie de Biserică, păstrând totuși toate acestea în el – în momentele de mare concentrare interioară, el poate lua această cunoaștere ca o stare de contemplație mistică și să creadă greșit că această stare este revelația lui Dumnezeu. Și în acest fel, el neagă de fapt învățătura fără chip (adică nedefinită într-o formă anume) și curată a lui Hristos.

Al doilea mod de vindecare este ca omul să treacă prin pocăință profundă. Pocăința profundă este intrarea prin care harul necreat al lui Dumnezeu va intra în inima omului; pocăința profundă arde pasiunile și face din om un purtător al Revelației. Din acest motiv, când citim lucrări patristice, trebuie să ne despartim de cunoștințele și ideile trecutului, pentru a dobândi un sens clar al ortodoxiei. Pun accent pe aceste lucruri pentru a nu face paralele cu cunoștințele psihologice, care predomină astăzi.

Există un mare pericol de a vedea viața spirituală din interiorul interpretărilor psihologice ale sistemelor psihologice contemporane, antropocentrice.

Bazat pe Mitr. Ierotei de Nafpaktos

În această fotografie câțiva călugări adună pepene roșu