Vanitatea și slava deșartă – inamicii noștri neobosiți

Toate viciile se ofilesc atunci când sunt cucerite, iar când sunt luptate zi de zi sunt din ce în ce mai slabe, și se diminuează atât în intensitate, cât și ca frecvență – sau, oricum, pentru că sunt contrare virtuților opuse, sunt mai ușor ocolite și evitate.

Dar vanitatea, când este bătută, se ridică din nou mai dornică ca niciodată pentru luptă. Când credem că este distrusă, se revigorează din nou, mai puternică, din moartea sa. Celelalte tipuri de vicii, de obicei, îi atacă doar pe cei pe care i-au învins în atacul la care i-au supus. Vanitatea însă își urmărește învingătorii doar cu atât mai mult cu cât s-a rezistat mai amănunțit, adică cu atât mai puternic atacă omul care este mai mândru de victoria sa asupra viciului.

Aici vedem viclenia iscusită a adversarului nostru. Când nu-l poate învinge pe soldatul lui Hristos cu armele Vrăjmașului, îl doboară cu propria suliță.

Soarele strălucește peste toți deopotrivă și vanitatea își revarsă razele în toate activitățile. De exemplu, mă bucur când postesc, iar când micșorez postul pentru a fi neobservat, sunt din nou mândru de prudența mea. Când sunt bine îmbrăcat, sunt destul de depășit de vanitate, iar când mă îmbrac cu haine sărăcăcioase, sunt din nou plin de trufie. Când vorbesc, sunt înfrânt și când tac, sunt din nou învins de ea. Oricum arunc acest glob cu patru țepușe, un vârf stă în picioare.

O persoană vanitoasă este un idololatru credincios; aparent îl cinstește pe Dumnezeu, dar vrea să mulțumească nu pe Dumnezeu, ci pe oameni.

Fiecare iubitor de auto-afișare este vanitos. Lupta persoanei vanitoase este fără răsplată, iar rugăciunea sa este zadarnică, pentru că face ambele pentru lauda oamenilor.

Bazat pe Sfântul Ioan Cassian, Sfântul Ioan Scărarul